mate01.html

În lumea noastrã, numai omul poate sã joace un rol, ši-l joacã nu dupã cum îi este scris, ci dupã cum este în stare sã ši-l scrie. Un joc este cu atât mai ludic, cu cât se îndepãrteazã de nevoile imediate, iar regulile jocului sunt alese, nu impuse. De exemplu, o plimbare cu trãsura trasã de cai este mult mai ludicã acum, în epoca automobilului, decât acum un secol.
Din alt punct de vedere, esenøa jocului nu rezidã din respectarea severã a regulilor, ci din libertatea de a le schimba. Fiindcã hipertrofia regulilor desfiinøeazã jocul. Aša se face cã, mai presus de toate, jocul înseamnã nesupunere, o încãlcare de interdicøii ši chiar o infracøiune. Adicã, el poartã în el sãmânøa magicã a creaøiei ši a neliništii ce duce spre nou...
Oare este o iluzie?
Trebuie sã înøelegem cã omul nu este o jucãrie a destinului, ci un creator de destin. În jocul sãu se ascunde cea mai omeneascã bucurie, conštiinøa de a fi cauza umanitãøii sale, iar natura capãtã sens numai în clipa în care este prinsã în jocul omului...
Dar fiindcã suntem oameni, nu trebuie sã disperãm în nici un joc, atâta timp cât încã nu e pierdut! Fiindcã jocul exprimã, mai presus de toate, o atitudine umanã faøã de lume. Prin joc, oamenii slãbesc fanatismul ši se menøin în fruntea valorilor.
Aša se face cã armonia sunetelor nu devine muzicã decât dacã e ascultatã de om, literele nu devin poezie decât dacã sunt citite de om, iar imaginile nu devin artã decât dacã sunt privite de om...
Sigur, istoria nu e fãcutã de ideališti, dar în lumea noastrã, terorizatã de mitul succesului, participãm de multe ori la mitul unui ešec, cãlcând în gropi sub pretextul cã privim cerul. Dar, poate cã este numai o iluzie...
În 1968, pe zidurile Parisului era des întâlnit îndemnul "Pe drumurile pe care nimeni nu le-a strãbãtut, riscã-øi pašii; în gândurile pe care nimeni nu le-a gândit, riscã-øi mintea"... Aša gândeau drumul spre desãvâršire tinerii revoltaøi de atunci, cei care au fãcut Europa de azi!
Desãvârširea este o iluzie? Nu existã desãvâršire? Existã însã drumul spre ea. Iar pe acest drum nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Dar, nu trebuie sã juri pe cruce, sã fii tu însuøi. Fiindcã a fi credincios înseamnã a crede în tine însuøi...
De multe ori iluzia este ceva de care ai nevoie pentru a depãši obstacolele pe care inerøia naturii ši lašitatea inimii le ridicã în faøa cunoašterii sau în momentele unei schimbãri importante...
Fiecare schimbare în viaøã ne aduce ši cel puøin o iluzie, care dacã persistã, seamãnã cu una din acele otrãvuri puternice care terminã prin a fi mai necesarã decât orice hranã. Odatã stãpânã pe noi, trebuie sã mãrim doza fãrã sã uitãm cã nu e un accident, ci o necesitate ca o supunere faøã de porunca timpului...
Lumea se agitã mereu. Uneori fãrã sens, alteori fãrã rezultat. Dar nu fiindcã lucrurile sunt greu de fãcut. Ceea ce este greu cu adevãrat e sã ne punem în situaøia de a le face...
Cred cã nu este o iluzie...
Dupã multã vreme am reušit sã înøeleg cã iluzia fixeazã ce-i fugitiv, lumineazã ce-i de neînøeles, întruchipeazã ceea ce nu are mãsurã ši imortalizeazã lucrurile care nu dãinuie. Adicã tot ce-i miraculos ši ceea ce omul percepe fãrã sã înøeleagã... Iluzia este o formã a adevãrului, dar nu are nimic cu acel adevãr selectiv care este forma superioarã a minciunii...
Iluziile noastre nu sunt la fel. Depinde la ce te gândešti, fiindcã afectivitatea învãluie ši coloreazã gândul ce conduce la armonia naturii în interiorul ši împrejurul omului...
Ne-am obišnuit sã criticãm, dar critica nu ne mai ajutã, fiindcã avem nevoie de idei noi ši îndrãzneøe pentru schimbarea sistemului care a murit. Nu avem nevoie de cei care ne învaøã ritualul înmormântãrii... Avem nevoie de visãtori cu ochii deschiši care sã conceapã o altã lume, dar posibilã. Nevoia de acešti nobili inutili este o iluzie?
Din pãcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacãt ši cu jumãtate de voce. Propriile mele defecte m-au fãcut sã învãø ce înseamnã jumãtãøile de mãsurã. Aša se face cã nu-i pot urma pe cei care spun "nu dori decât ce ai", dar nici nu-i pot combate. Uneori mi se întâmplã sã-mi ating scopurile... Ce voi face dupã aceea? Îmi voi cãuta alte iluzii...
Când scriu mã aflu la limita dintre real ši imaginar. Drumul pe care merg îmi pare pãrãsit, dar e bun pentru a-øi da iluzia cã înaintezi pe calea care duce spre adâncul tãu, unde gândul se amestecã prin detalii mãrunte ši te face sã înøelegi cã oamenii nu obosesc sã fie banali. Iar uneori sunt fericiøi tocmai din aceastã cauzã...
Oare este o iluzie?
Iluziile mele mã fac uneori sã mã consider un barbar. Dar, chiar dacã îi simt psihologia, cei din jur nu mi-au stimulat nici aroganøa ši nici rãutatea lui. Cred cã nu m-aš fi numãrat printre apãrãtorii Romei tocmai fiindcã m-am simøit atras de farmecul unui autentic barbar la care am ghicit un mod mai natural de comunicare cu lumea. El nu era obosit. Îmi pãrea mereu tânãr, dar dominat de complexe pe care încerca sã ši le învingã.
Apoi, în lumea din care provin, minøile luminate gândesc ši suferã mai mult decât cele care au luptat sub zidurile Romei...
Este adevãrat, sau este o iluzie?
Omul are fericita tristã chemare a rãtãcirii prin gând ši a eternei întrebãri în faøa universului, iar iluzia lui se zbate între orgoliul de a refuza totul ši tristeøea de a nu avea nimic...
Dar, ši asta este tot o iluzie...