Horia Pãtrascu: "În Reconstituirea am dat tot ce am putut ca prozator"

Horia Pãtrascu s-a nãscut în 15 mai 1938, în Caransebes. Absolvent al I.A.T.C. "I.L. Caragiale" din Bucuresti, Sectia Teatrologie-Filmologie (1968). Prozator, scenarist, publicist, cronicar ci nema. Scenarii pentru filme de lungmetraj: Reconstituirea (1969, regia: Lucian Pintilie), Asteptarea (1971, regia: Serban Creangã), Cumpãna (1979, regia: Cristiana Nicolae), Suro rile (1983, regia: Iulian Mihu), Cortul (1998, regia: Bogdan-Cristian Drãgan. Volume publicate: Întunericul si profesoara de pian (prozã scurtã, 1966), Reconstituirea (nuvelã, 1967), Petrecerea (roman, 1982), Cabana (microroman, 1983), Pentru un cãlãtor cu trenul (prozã scurtã, 1986), Reconstituirea (antologie, selectia autorului, 1996), Asfalt (roman, 1998).
- Domnule Horia Pãtrascu, existã un "conflict" între scriitorul si scenaristul Horia Pãtrascu?
- Nu. Poate sã existe, dar nu în cazul meu. Eu am început sã scriu la 17 ani, am avut o prozã publicatã într-o revistã din Craiova, unde mã aflam pe vremea aia. Povestea cu scenariile a apãrut un pic mai tîrziu. Eu am vrut sã fac regie de film si cred si acum cã tara asta a pierdut un regizor, dar asta n-are importantã. Proza a devenit principalul meu obiectiv, principala mea formã de realizare. Proza e prozã, scenariul de film e scenariu de film. O legãturã intrinsecã între aceste douã lucruri nu cred cã existã, dacã le judecãm si numai din punctul de vedere al civilizatie actuale, civilizatie care merge în primul rînd pe vizual, începînd cu televiziunea si terminînd cu calculatoarele. E o treabã pe care o cred de mult timp, de copil: ceea ce vezi este cu totul altfel decît ceea ce ai scris. Diferenta mare care e? Un scenariu îsi propune sã de vinã, prin însãsi factura lui, prin însãsi schema lui de constructie un posibil film. Un scenariu ar trebui sã fie un film pe care l-ai vãzut si l-ai povestit în scris, dar fãrã a exista filmul acela. Proza este cu totul altceva. Spre deosebire de acest impact extraordinar vizual pe care îl trãim noi acuma, proza rãmîne acolo unde are locul ei foarte bine stabilit. Oricît ne-ar invada vizualul, cartea scrisã, tiparul ãsta al lui Gutenberg, rãmîne undeva ca o treabã mult mai intimã, cel putin pentru o generatie, douã, zic eu.
- Spunînd Horia Pãtrascu, inevitabil ajungem la Reconstituirea. Si proza, si filmul lui Pintilie sînt antologice, îsi au locul lor bine fixat în literatura, respectiv în cinematografia românã. Care este povestea acestui film? Am înteles cã înitial propunerea de a face filmul a venit de la Ciulei.
- E inevitabil, în orice interviu, si n-am ce-i face, asa e, ajungem la acest subiect, la Reconstituirea. Probabil cã aici am dat tot ce am putut în prozã. Reconstituirea are trei povesti, sînt trei istorii ale Reconstituirii. Una este cea realã, care s-a petrecut în Caransebes, în perioada în care eu eram activist la o casã de culturã raionalã. Exista localul Pescãrus pe malul Timisului, în acest loc superb care este Caransebesul meu natal, unde cîtiva absolventi de liceu, de la seral, au fãcut un chef, s-au luat la bãtaie, au dãrîmat niste barãci. Era o nenorocire, se apropia ziua de 23 Au gust, era prin `61-'62, autoritãtile au in trat în panicã, le strica festinul, si i-a um flat politia, i-a bãgat în puscãria, erau vreo 12 oameni. Ni s-a propus nouã, Casei de culturã si unui cineast amator din Otelu Rosu sã facem un film educativ, sã-i aducã pe toti acesti 12 oameni în fata popurului, sã vadã ce au fãcut la betie. La reconstituirea realã, filmatã, prima reconstituire, eu unul am avut un soc îngrozitor. Erau copii, erau niste copii. Îi obliga politia sã facã asa cum au fãcut atunci. Dar acolo era plajã, un strand, erau pustioaice îmbrãcate în costume de baie, unii aveau aveau legãturi între pustioacele ãlea, si ãstia îi obligau sã facã ce au fãcut atunci la betie, ceea ce era absurd, pe mine m-a înfiorat. Au trecut niste ani, am intrat la facultate la cinematografie, mi-am adus aminte, am avut subiectul si-a iesit proza, care este a doua reconstituire. Nu a fost Ciulei primul, primul a fost Radu Gabrea, actualul presedinte al ONC, cu care am fost coleg de facultate, de an, el era la regie, eu la filmologie. El mi-a citit prima oarã nuvela, înainte de a apãrea în volum. S-a întîmplat ce s-a întîmplat, el a trebuit, mai tîrziu sã plece în Germania, si nu s-a finalizat proiectul. Dupã Radu Gabrea a apãrut Liviu Ciulei, care mi-a spus, domn' Pãtrascu este admirabil, e o chestie nu stiu cum, dar haideti sã facem ceva, sã schimbãm finalul. Eu n-am înteles bine ce vrea. Sã nu mai moarã eroul, domnule! Cum adicã sã nu moarã?! Domnule, nu e româneste, iar, e superb, hai sã nu mai moarã ãla în final. Domnule Ciulei, nu vã supãrati, asta-i proza mea, asa am vãzut eu, nu mai discutãm, multumesc frumos. Dupã cîteva luni, mã scoate din examenul de stat Lucian Pintilie, dãdeam examen cu Mihnea Gheor ghiu, domnule, exceptional, vreau sã ecranizez nuvela. Prima reactie a mea a fost: domnule Pintilie, nu vã supãrati, a vrut sã facã si domnul Ciulei, eu vreau sã stiu: moare sau nu moare Vuicã în final? Pãi da' nu se pune problema asta, nu se discutã chestia asta! Asta a fost si a urmat filmul, care s-a turnat la Sinaia. Deci a iesit filmul. Asta e a doua poveste a Reconstituirii. A avut loc un fel de premierã, ciudatã, douã luni de zile a înnebunit operatorul de la cinematograful Luceafãrul din Bucuresti, numai acolo a rulat. Eu mã bucuram, se spãrgeau geamurile la cozi, politie etc. Mã întîlnesc cu Pintilie, care pleca la Timisoara la o asa zisã premierã, fãrã afis, fãrã nimic, domnule, are un succes deosebit. N-are, mi-a spus el; trebuia sã ne bage la cinematografele de periferie si în tarã. Dupã aia am vãzut mecanismul în tarã. A rulat în cîte un mare oras, pri mele douã zile pînã auzea lumea, dupã care se scotea de pe afis. Deci a fost practic interzias. Asta este a treia poveste.
- Dupã Întunericul si profesoara de pian (1966) si Reconstituirea (1967) a urmat o pauzã editorialã destul de îndelungatã. De ce?
- Cred cã nu stiam, eram foarte tînãr, ce vreau. Încã, încã eram foarte tînãr si intrasem în nebunia care era Flacãra în momentul ãla, în anii `70, eu n-aveam servciu, i-am propus lui Pãunescu, m-a luat imediat, am fost un grup acolo care am fãcut ceva. Cred cã pur si simplu nu m-am mai gîndit la... Eu dorisem, cum am spus, sã fac regie, mi-am dat seama cã regie n-am cum sã fac, si-atunci am scris scenarii. Multe din subiectele sce na riilor, filmelor care s-au fãcut dupã aceste scenarii, au devenit prozã, cã mul te n-au ajuns film. Cel mai serios a fost Petrecerea, cumva am cîstigat ceva, m-am ales cu o carte, fãcutã dupã un scena riu care a fost complet distrus de Dulea.
- S-a întîmplat ca un regizor sã vã trãdeze scenariul?
- Asta e o întrebare foarte delicatã. Sigur, Pintilie, el nu s-a abãtut cu nimic, tot, tot ce existã în prozã el a folosit, dar a folosit într-un mod al lui. Filmul e film. Filmul lui Pintilie pe scenariul lui Horia Pãtrascu este un film care, vãd cu surprindere, si poate nu chiar cu mare surprindere, rãmîne, cum sã spun, un document, un fapt anume, este o chestie constantã în cinematografia românã, se pleacã de la aceastã Reconstituire. Bun. Pe de altã parte, proza mea la fel, este proza mea, nuvela Reconstituirea are un loc foarte bine stabilit în literaturã. Nu cã au spus multi critici chestia asta, mã intereseazã mai putin. În rest am avut, cum sã spun, o nesansã totalã cu scenariile, si nu numai din cauza regizorilor, e rau si acele timpuri care... Pintilie a prins cu Reconstituirea un ultim pas, dovadã cã l-au si oprit, l-au interzis imediat dupã aparitie. Dupã trei ani, tot ce se fãcea în materie de scenaristicã, de la ceea ce dãdeai tu ca scenarist pentru apro bare la ceea ce iesea în varianta cã s-ar putea face un film dupã aceastã chestie era, nu exagerez, 80% schimbat, nu mai recunosteai nimic. Regizorii, multi erau tineri, voiau sã facã film, in trau cu absolut orice, deci s-a cam ales praful, asta-i realitatea. Nu mã refer la altii, mã refer la subiectele mele, care pot fi controlate în foarte mare mãsurã din proza pe care o am scrisã si care, ce vã spu neam eu la început, rãmîne undeva în bibliotecã. Reconstituirea rãmîne, probabil cã îmi si va supravietui, sînt convins cã îmi va supravietui; filmul rãmîne si el un deva, e ca un bibelou, cumva strãin pentru mine, într-o bibliotecã strãinã, im pecabil bibelou, mi-ar pãrea rãu sã se spargã, si n-are cum sã se mai spargã, se spãr gea pînã acuma, n-are cum, da-i altceva.
- Ce repere aveti în literaturã, ca influentã, ca model, ca aspiratie?
- Nu mai pot sã spun ca aspiratii, e foarte tîrziu acuma, pot sã vã spun eventual ce m-a format. Cei cinci mari rusi cu cei cinci mari americani, rusii fiind: Cehov, Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, americanii fiind: Hemingway, Steynbeck, Doss Pasos, Caldwell, Faulkner, dar ãstia erau la perioada 15-20 de ani. Însã, dacã cineva m-a învãtat, nu m-a învãtat, m-a trimis cu ce eram eu atunci la scris, a fost o cãrtulie descoperitã, eram la Craiova, cred cã nu aveam 15 ani, într-un sertar al unui dulap, o carte apãrutã la Universul C.A., cum era înainte, nu mai avea nici co perti, era un roman: Pe frontul de vest nic nou si era semnat de Erich Maria Remarque. Ãsta mi-a format mie stilul. Reconstituirea e scrisã nu datoritã culturii cu rusii si americanii, sigur cã au contat enorm, de fapt tot ce-am scris am scris sub apãsarea teribilã a acestui scriitor urias, nu numai ca prozã, dar si prin ceea ce a spus în acest nenorocit de secol, cã nu pot sã-i spun altfel, aceastã bestie de secol despre rãzboi, violentã, milã, prietenie.
- Criza din cinematografia românã este doar una financiarã, economicã sau este si moralã?
- Chestia cu cinematografia, ne refe rim la perioada din `90 încoace, în primul rînd este o inventie fãcutã de marii banditi, de marii escroci, de marii sarlatani care n-au avut nimic comun cu cinematografia înainte, desi erau nume cunoscute. S-au repezit, asa cum s-au repezit si în politicã altii. Imediat dupã zilele din decembrie `89, s-au depozitat de la Buftea niste aparate în valoare de milioane de lei, milioane în `90!, si au început sã fie speculate, a început o bãtaie între creatorii nostrii, acei cîtiva regizori cît de cît cunoscuti, operatori cunoscuti s.a.m.d., care s-au bãgat în diverse tabere, inclusiv niste tipi care fãcuserã parte din conducerile de partid înainte. Criza a plecat de acolo. Era si momentul în care nu se mai stia ce sã se facã. Eu rãspundeam, dupã `92, de sectia de scenarii, citeam scenariile care ve neau în perioada aia. N-o sã mã credeti, erau teancuri de scenarii cu basme cu cocosul rosu, ori cu Fãt Frumos, ori cu pulpe pe litoral, ori cu striptease. În `92! Eu am crezut cã înnebunesc. Oameni cu niste semnãturi! Ãstia au pocit tot, apropo de revolutie, s-a spus ãstea-s filme despre revolutie si ce am vãzut noi: Crucea de piatrã si alte mi nuni, multe? Asta a si derutat. Plus avalansa filmelor americane care a venit de-odatã, noi nu aveam acces la astea, lumea a zis mergem la astea americane, care au mers perfect, acuma pierd teren si ele. Fonduri nu sînt, la noi filmul costã, fatã de alte tãri e un spanac însã, apoi e argumentul cã nu avem bani sã facem filme ca ame ricanii. Dar nu te pune nimeni sã faci filme ca americanii, nu te roagã nimeni sã faci filme cu urmãriri, sã distrugi masini, sã arunci în prãpãstii, sã faci cu extraterestrii. Fã un film normal, uman, o chestie, o poveste româneascã, dacã esti în stare. Nu mai sînt.